Scrierea pentru conectare
Prima zi din 2014. La mulți ani, prieteni și cititori.
Ieri am văzut un documentar, numit Shepard and Dark, despre Sam Shepard și cel mai bun prieten al său, Johnny Dark. O să-l mai vizionez o dată pentru că a fost foarte complex, despre multe things: Despre prietenie și îmbătrânire, bărbați și femei, artă și viață, singurătate și scris, și multe altele. Teme abordate atât de subtil. Ambii bărbați au multe de spus, uneori contradictorii, dar întotdeauna adevărate. Fiecare îl vede pe celălalt mai clar decât se vede pe sine.
Cred că îmi pierd interesul în acest mod de a comunica. Nu sunt sigur de ce. S-ar putea să aibă legătură cu o supradoză de socializare online, nu a mea – pentru că nu particip prea mult la ea – ci în general. Devine evident că această metodă de conectare este artificială și chiar iluzorie. Îmi amintesc că cineva spunea – nu-mi amintesc cine era, un scriitor sau un muzician – că atunci când scriem, avem în minte un cititor, un ascultător. Scriem pentru acel cititor și ne imaginăm că suntem primiți de acea persoană. Es se întâmplă, dar nu cu our cititorule. Suntem citiți (ascultați) de alții, neintenționat. Prieteni și fani și stalkeri, dar nu și de cel/cea pe care-l/o dorim.
Obișnuiam să scriu cântece care tânjeau să creeze o legătură, iar acest blog, pe care l-am început cu atâta timp în urmă încât inițial se numea „jurnal online”, era o extensie a acestei dorințe. Dar nu mai simt nevoia asta acum. Nu știu de ce s-a schimbat. Ar trebui să continui să trimit aceste mesaje în lume? Cu ce scop? Pentru plăcerea de a scrie în sine? Pentru a împărtăși cărți, filme și muzică pe care le iubesc? Pentru a visa, a filozofa? Pentru a menține liniile de comunicare deschise? În cazul în care contează? În cazul în care asculți?
Acum este dimineața de după ce am scris cele de mai sus, iar declarațiile mele par pripite și copilărești... Ce fel de mesaj de Anul Nou este acesta, pe care să-l trimit în lume, că nu vreau să comunic prin scris? Este complet neadevărat. De asemenea, această idee cu „cel/cea perfect/ă” nu mă interesează deloc astăzi și vreau să șterg această prostie, dar o voi lăsa acolo să fie citită în toată imaturitatea și romantismul ei greșit. Evident, există mai mult de o singură voce în capul meu.
Uneori mă simt ca și cum aș fi o femeie care vorbește cu ea însăși (sau cu pisicile ei). Uneori simt că scrisul este o modalitate de a desface gândurile încâlcite din capul meu. Uneori abia aștept să împărtășesc ceva la care mă gândesc, sau pe care am văzut, sau am citit sau am auzit. Uneori vreau să văd cum gândurile mele devin clare pe pagină (ecran).
Aseară am luat cina cu grupul de prieteni de la atelierul de scris și ne-am distrat de minune. Când ne luam rămas bun, două dintre femei, ambele foarte dragi mie, stăteau împreună și efectiv îmi radiau dragostea lor și am fost atât de emoționată de asta.
În plus, purtam haina aia frumoasă pe care o am, cea pe care am cumpărat-o acum mulți ani la cumpărături cu Harriet în Boston. Prietenii mei au comentat-o și le-am spus că am învățat să fac cumpărături de la Harriet și le-am povestit puțin despre ea și asta m-a făcut să-mi fie dor de ea. Mâine e ziua ei de naștere.
Îmi place să scriu și vă iubesc pe toți cei care citiți asta. Chiar așa e. Chiar dacă nu vă cunosc. Chiar dacă sunteți nebuni (evident că și eu sunt, uneori). Toate cele bune în 2014. x