Găsirea echilibrului în timpuri incerte
Nu pot să-i fac dreptate cu vederea mea. Frunzele galben-aurii, portocalii ale acestui arțar, înalt de cinci etaje. În fiecare zi, l-am urmărit cum se schimbă. A rămas verde în timp ce buruiana din spatele său s-a îngălbenit și și-a pierdut toate frunzele. Apoi s-a întâmplat asta peste noapte. M-am trezit și m-am dus la bucătărie, am spus: „Uau”.
Ador poziția mea înaltă aici, în vârful copacilor. Când scriu toată ziua, uneori mă simt ca un claustrat, dar e un loc plăcut în care să fii claustrat. Noua mea carte, care cred că se va numi „The Accident” merge înainte. Ar trebui să am o primă schiță gata până la sfârșitul acestei luni. Am început-o acum un an. Mor de nerăbdare să iau o pauză de la ea, dar se pare că nu pot. Mi-e teamă să nu ies din ritm. Mă trezesc în fiecare zi și lucrez la ea toată ziua.
M-am gândit la compasiune. Câtă compasiune le arăt personajelor mele? Întotdeauna mi-au plăcut personajele întunecate, dezordonate. Unii dintre scriitorii mei preferați sunt de-a dreptul cruzi. Dar nu vreau să-i rănesc pe ai mei inutil. Nu vreau să fiu crud fără un motiv întemeiat. Pe de altă parte, nu-i pot salva dacă nu merită. Trebuie să justifice ceea ce li se întâmplă.
L-am auzit pe Alan Gurganus citind săptămâna trecută la Y. Mi-am dat seama că își tratează personajele cu multă afecțiune și respect.
Am ascultat ieri un interviu cu Andres Dubus al lll-lea, la Book Worm. Intervievatorul, Michael Silverblatt, credea că Andres Dubus al lll-lea i-a aplicat unuia dintre personajele sale, un barman, o lovitură inutilă, făcându-l nu doar un poet ratat, ci un poet prost. De ce nu putea fi un poet ratat bun? Mi s-a părut o întrebare interesantă.
Când e în regulă să fii crud cu personajele tale? Sau bun? Ca scriitor, poți fi orice fel de Dumnezeu vrei să fii.
Poate că, din moment ce viața nu e corectă, de fapt e de-un cruzime de râs, unii scriitori simt obligația să reflecte adevărul ăsta. Finalurile fericite par niște prostii. Am urât finalul cărții Eat Pray Love, când, după toată căutarea sufletului și călătoriile prin lume, a sfârșit cu un tip. Serios? Nu-mi plac basmele, cred, deși știu că majoritatea oamenilor le plac. Vreau să văd reflectate propriile mele lupte. Totuși, s-ar putea să-mi încalc propria regulă și să le dau tuturor personajelor mele necăjite o lumină la capătul tunelului care să nu fie un tren. S-ar putea să le arunc o frânghie și să nu-i spânzur cu ea.